Am fost candva o echipa...

Il cunosc de vreo 22 de ani, inca de pe timpul lui Ceausescu. L-am vazut urmarind meciul cu Danemarca de la Bucuresti, bucurandu-se ca un copil la golurile noastre, savurand pe deplin bucuria victoriei din acel meci, bucurie care culmina cu o calificare la mondiale. Apoi meciul cu rusii, o noua bucurie pentru el, de data asta si mai mare, aplaudand cu foc la cele doua goluri in poarta nefericitului Rinat, apoi meciul cu Camerun, putin dezamagit de data asta dar cu speranta pentru meciul cu Argentina, iar timpul parca era de partea lui si bucuria de asemenea simultan cu prima calificare din grupe la un campionat mondial, lasand totusi supararea la o parte, suparare pricinuita pentru un scurt timp de Daniel Timofte. Era bucuros, avea o speranta in priviri, o mandrie, mandrie nici macar pusa la indoiala o data cu golul lui Sirakov din 91. Speranta crestea, mandria si bucuria la fel dupa meciul de la Cardif si era foarte nerabdator pentru America. Inca de la tragerea la sorti facuta de Kaizer Franz si vazad in ce grupa suntem, era foarte sigur de calificarea mai departe. Vise peste vise, bucurii peste bucurii, nu mai putea de bucurie, iesiri in strada, sarbatoriri cu prietenii, iar de data asta fata de 90 un tur in plus, o bucurie in plus, o mandrie in plus, o speranta in plus, o licarire in priviri in plus, chiar daca spunea el ca daca eram mai atenti la o centrare si o iesire a portarului era si mai de vis, per total era multumit si foarte fericit. Nu mai concepea sa nu ne mai calificam la vreun turneu fie el european, fie mondial. S-a suparat putin ca nu am facut niciun punct in 96 dar avea incredere ca ne vom califica in 98 si ne vom lua revansa. Si de aceasta data vazand grupa era sigur de calificare, iarasi vise, iarasi bucurii, iara calificare din grupe, iara iesiri in strada, iara multa bere, bucurie insa scurtata putin din cauza craotilor, dar per total o fericire pentru el. Apoi venind in 2000 vazand grupa putin grea nu mai era asa de sigur, dar totusi isi pastrase sperantele, iar o data cu prima calificare din grupe la un campionat european bucuria si mandria erau si mai mari. Pe urma, la retragerea lui Hagi a simtit o mica panica, parca nu mai era asa de bucuros, dar inca avea credinta in aceasta echipa, credinta pe care chiar Hagi a reusit sa i-o reteze putin dupa dubla cu Slovenia. "Ei, un dus rece nu strica" zicea el, dar vazand ca dusurile au continuat, o data cu ele scadea bucuria, precum si mandria. In 2007 brusc mandria si bucuria au simtit iarasi un moment de cotitura in sufletul lui, pentru putin moment, in 2008 meciul cu Olanda punand capacul peste bucuria lui. Dupaia l-am vazut putin agitat, putin ingandurat, dar nicidecum bucuros sau mandru. Ispravile cu Lituania, Austria, Serbia l-au intristat rau de tot. L-au facut sa aibe semne mari de intrebare, daca va mai fi oare vreodata bucuros, mandru? In 2010 isi freca palmele de nerabdare, incerca sa e incurajeze spunand ca poate generetia asta va avea o sansa cu antrenorul acesta, poate bucuriile sale vor fi din nou ca cele de odinioara. Inca de la start, dupa meciul cu Albania l-am vazut tare dezamagit. Suparat, astepta meciurile urmatoare, increderea scadea, speranta la fel, bucuria la fel. Meciurile cu Belarus si Franta intareau in el deznadejdea si supararea. Dupa meciul cu Bosnia nu l-am mai recunoscut. Parca a imbatranit de supararea pricinuita, parca nu mai avea glas de deznadejdea pricinuita, parca s-ar fi oprit timpul in loc pentru el. Nu ii venea sa creada unde am ajuns. La meciul cu Luxemburg, in pauza meciului am coborat sa cumpar niste bere de la magazin. Pe strada m-am intalnit cu el, era altfel, nepasator. Parca nimic din ce se intampla nu mai conta pentru el. Asta a fost! Poate ca bucuria, mandria si speranta lui au murit simultan cu valoarea noastra. Parca niciodata nu o sa mai fie ce a fost... Am fost si noi o echipa, de-a randul istoriei am avut generatii care ne-au facut mandri si ne-au facut sa iesim si sa cantam pe strazi de bucurie. Acum am ajuns de rasul Europei, am ajuns sa ne domine acasa Luxemburg, iar o echipa careia cu cativa ani in urma ii dadeam 5 goluri in doua jocuri, astazi sa ne calce in picioare o repriza intreaga si sa ne bata. Am ajus ca o echipa din fostul bloc sovietic, pe care in trecut o bateam si acasa si in deplasare sa ne dea de data asta 3 goluri acasa. Unde ne ma e mandria de altadata? Poate ca a disparut o data cu aparitia cluburilor asa zise de fite din capitala, sau cu aparitia showurilor porno la web cam, sau poate cu aparitia cerceilor in urechile selectionerilor. Suntem intr-o stare jalnica! Oare mai avem vreun viitor? Articol dedicat selectionerului Romaniei. Desi nu cred ca ar intelege ceva din el. Va multumesc!